Pădurea în antichitate
Pădurea în epoca modernă (1781-1918)
Pădurea contemporană (1919-1974)
Despre fierăstraiele mecanice
Pădurea şi toponimia
Pădurea în epoca modernă (1781-1918)

Considerăm ca epoca modernă în istoria pădurii romaneşti epoca al cărei început îl formează primele rânduieli oficiale privind exploatarea şi păstrarea pădurii - din anii: 1781 - Transilvania; 1786 - Bucovina; 1792 - Moldova şi; 1781 - Muntenia, aşadar finele secolului al XVIII şi al cărei sfârşit coincide cu sfârşitul primului război mondial (1918).
Această epocă se poate împărţii în două perioade: prima până la începerea exploatării intensive, cu ajutorul fabricilor, dispunând de numeroase gatere acţionate de puterea aburului; cea de-a doua, de atunci înainte. În prima perioadă lucrează fierăstraiele mecanice, mişcate de puterea apei - în România în 1867 sunt numărate oficial 608 de fierăstraie tăind fiecare circa 40 de scânduri/zi. Această putere de tăiat nu depăşeşte pe aceia de refacere a pădurii, echilibrul putând fi astfel menţinut. A intervenit însă un alt element în defavoarea pădurii: defrişările din regiunea de şes, de deal şi chiar şi la munte; spre a se obţine teren de cultură, ogoare pentru agricultură, păşuni şi fâneţe.

***

K. Mihalik de Hodocin, profesor la Academia Mihaileana, scrie în 1840: "Prin exportaţie a lemnului, prin numeroasele şi peste analoghie ferestrei, toată Valea cea mare a Bistriţei cu a ei lăturalnice Văi, se vede stârpită de lemne", tot el adăuga: "Spre a lăţi locurile de păşunat pentru oi şi vite albe se aprind înadins întregi păduri de mai multe sute de fălci (veche unitate de măsură pentru suprafeţe agricole, folosită în Moldova, echivalentă cu circa un hectar şi jumătate.) şi în acest chip, în puţine ceasuri, se pierd cei mai frumoşi copaci, rodul de sute de ani."

***

Pădurile moldovene au avut o scădere în doar 4 ani după cum urmează: în 1837 aceste păduri sunt evaluate la 399.254 fălci, Bacăul cu 94.530 fălci, Neamţul cu 86.403 şi Suceava cu 79.386 pentru ca în 1841 ele să reprezinte numai 375.730 de fălci. O scădere de 23.794 de fălci (aproximativ 35.000 de hectare).

***

Dezechilibrul se va accentua considerabil în perioada a doua când acţionează marile fabrici de exploatare a lemnului. Dacă până acum atenţia exploatatorilor se îndreptase asupra pădurilor de şes şi de deal, acum ea se îndreaptă şi asupra imenselor păduri ale regiunilor muntoase. Exemplu tipic de felul sălbatic în care s-a lucrat pot servi pădurile moşnenilor din Vrancea, unde pădurea a fost tăiată fără a se lua măsuri de reîmpădurire.

***

În 1817 se înfiinţează la Sibiu prima şcoală de silvicultură, directorul şcolii fiind silvicultorul S. Guilleaume iar profesor de botanică farmacistul Peter Sigerus; cursurile durau 3 ani. Un pas important se face în momentul înfiinţării la Bucureşti, în 1851, având 3 profesori francezi; elevi în număr de 15. Şcoala se închide 1853 când profesorii s-au reîntors în Franţa. Între 1862-1833 silvicultura s-a predat la şcoala de agricultură, mai întâi la Pantelimon, până în 1867, şi apoi la ce de la Herăstrău. A urmat şcoala de silvicultură de le lângă Ministerul de Domenii, între 1883-1886, revenindu-se iar ca materie la şcoala de agricultură, pentru că abia în 1893 să înfiinţeze şcoala proprie de silvicultura, la Brăneşti, judeţul Ilfov, şcoală care, din 1901 înainte, a primit numai bacalaureaţi. În sfârşit, începând de la 23 septembrie 1923, învăţământul silvic superior a fost încadrat în Şcoala Politehnică din Bucureşti, iar după al doilea război mondial s-a creat Facultatea de silvicultură.
În Moldova s-a înfiinţat o şcoală de silvicultură în 1859 la Târgul Neamţului, se desfiinţează insă după unirea definitivă a Principatelor.

***


Sursa: Istoria Pădurii Româneşti - Constantin C. Giurescu